“Indiferent cât de ocupată sunt, mereu îmi fac timp pentru tinerii mei prieteni. Ei nu acceptă scuze de genul “am muncit” sau “am fost în sesiune”, deoarece este un semn de trădare. În nici un caz nu îmi doresc asta. Pentru ei lucrez şi îmi răpesc uneori din timpul liber, pentru ei îi mai cert, când este cazul. Important este că o fac cu pasiune, că nu am simţit niciodată că ofer prea mult, ci doar că, dacă vreau să iasă ceva bine, trebuie să îmi aduc contribuţia. Pe cât de mică, sunt sigură că ei o observă. Este un sentiment nou şi minunat să simt că cineva are nevoie de mine. Să simt că şi eu contez la un nivel mai înalt, că şi eu pot face CEVA.”
Timp liber şi o fundaţie
Sunt doar câteva dintre gândurile ei de acum trei ani, înghesuite într-un word şi păstrate cu grijă până astăzi. Cristina Niculae este voluntară de cinci ani pentru Fundaţia “Chance for Life”, care se ocupă de copii seropozitivi şi autişti. 16 ani, demisolul liceului “Gh. Şincai”, o agendă şi o listă cu ONG-uri la sfârşitul ei. Spre deosebire de majoritatea liceenilor, care se plâng că au prea puţin timp liber să stea prin baruri, cafenele şi parcuri, ei i s-a părut că are prea mult timp pe mână. Pe lângă asta, îi plăceau mult copiii şi după câteva cercetări, a aflat că “Chance for Life” era singura organizaţie care îi permitea contactul direct cu ei şi implicarea în activităţile lor.
Fundaţia are sub egidă trei proiecte: „Speranţă pentru azi”, în cadrul căruia voluntarii lucrează cu tinerii seropozitivi dintr-un centru de plasament din Vidra, cu vârste între 18 şi 23 de ani. Din 15, opt merg zilnic la şcoală în Bucureşti, iar ceilalţi şapte sunt autişti şi imobilizaţi la pat. Un al doilea proiect este „Bursa Chance for Life”, cu sediul în Bucureşti, la care au acces copii inteligenţi, proveniţi din medii defavorizate şi cu risc de excluziune socială. „Acei copii sunt foarte drăguţi şi ne este mult mai uşor să lucrăm cu ei, dar provocarea cea mai mare este la „Speranţă pentru azi”, unde chiar sunt tineri cu probleme”. Al treilea proiect este desfăşurat la Sulina şi îl imită pe cel din capitală: se ocupă de copiii cu potenţial, dar fără şanse. „Dacă te naşti în Sulina, eşti deja exclus din punct de vedere geografic”.
Teamă şi paşi mărunţi spre afecţiune
La început s-a speriat. Îşi imagina că acei copii din centru sunt doar orfani, dar aveau probleme de vorbire şi arătau “ciudat”. Mergea de două ori pe săptămână la Vidra şi avea în responsabilitate un copil, pe care-l ajuta să facă ergoterapie (metodă de tratament a unor boli psihice în care munca depusă de bolnav constituie factorul activ al vindecării.), de la bază: “i-am învăţat activităţile fiziologice, să ceară apă, mâncare, la toaletă şi apoi am continuat cu exerciţii de verbalizare, îmbrăcate în tehnici distractive”. Împreună cu două voluntare – una din Olanda şi una din Germania – organiza diferite activităţi educative şi interactive pentru copii, cum ar fi plimbări prin oraş, pe la teatre, muzee, filme. “Îmbinam utilul cu plăcutul.”
“Copiii dintr-un centru de plasament nu sunt deschişi de prima oară, în ciuda aşteptărilor multor oameni”, ne-a mărturisit Cristina. Din cauză că de-a lungul timpului au fost dezamăgiţi, abandonaţi, multe persoane au venit şi au plecat uşor din vieţile lor – fie că este vorba despre asistenţi sociali, voluntari sau oameni care vin la fundaţie doar să le lase un cadou – ei şi-au dezvoltat un mecanism de apărare prin care “nu lasă aşa uşor pe oricine să ajungă în sufletele lor, nu sunt aşa deschişi. Dar dacă au văzut că am venit prima oară şi a doua şi a treia oară, din plăcere şi nu din obligaţie, nu pentru că aşa scria într-un contract, s-au ataşat de mine.”
După o perioadă, tinerii au început să vină la Bucureşti şi să participe la un alt proiect marca “Chance for Life” – “Atelierul Viitorului” – unde, în funcţie de perioada din an, cum ar fi cele din apropierea unor sărbători precum Crăciunul, Paştele, realizează obiecte hand-made pentru diverse târguri şi expoziţii.
“Trebuia să găsim o activitate concretă, zilnică şi permanentă care să-i dezvolte atât psihic, cât şi la nivel social: intrarea în reflex a unui program, însuşirea unor noţiuni precum responsabilitatea, colegialitatea, manierele, dar în egală măsură şi dezvoltarea abilităţilor motrice: lucrul, vorbitul. Ne-am gândit că într-un atelier de creaţie vom reuşi să le integrăm pe toate.” Au ajuns să aibă un atelier protejat şi acreditat, în care Cristina e acolo să-i îndrume şi să-i ajute, împreună cu ceilalţi voluntari.
Decizii şi iar decizii…
Ea recunoaşte că au existat momente în care şi-a pierdut răbdarea şi a vrut să renunţe. Era ca un paradox. Motivul care o transformase iniţial într-o voluntară – timpul liber – în prima sesiune de la SNSPA devenise deja un impediment. “Nu mai aveam timp din primul an de facultate, neglijam multe aspecte din viaţa mea şi petreceam prea mult timp la fundaţie.” Dar copiii de acolo n-au lăsat-o să plece. “Nu poţi să te rupi de tot de ei, te sună, te caută, ai făcut parte din viaţa lor atâta timp, nu vrei să-i abandonezi din nou. Am început să am responsabilităţi, păstram legătura cu voluntarii, organizam evenimente, campanii, cum ar fi cea pentru redirecţionarea celor 2%, proiecte cu o continuitate de până la şase luni, trebuie să mai pleci undeva, să scrii un raport… nu le poţi abandona, când ştii că ţi s-au aprobat, că tu le-ai scris… sunt mulţi factori care te împiedică să pleci.”
După aproape trei ani de voluntariat, Cristina a acceptat să devină angajată part-time a fundaţiei. “Acum, privind în urmă, nu pot să spun că a fost o greşeală, dar nu m-am simţit confortabil”. Ca angajată, n-a mai avut libertatea de a face doar ce alegea ea sau când alegea ea. Nu mai lucra efectiv cu copiii, avea multe rapoarte de completat, deconturi de semnat. “Nu-mi plăcea, dar eram angajată, trebuia să fac asta”.
Existau şi anumite probleme de comunicare în echipă. “E important să simţi că toţi trag spre aceeaşi cauză.” Astfel, la scurt timp a decis că cel mai bine ar fi să revină la munca ei de voluntară, să facă ce-i place ei, nu secretariat. Irina, directorul executiv al fundaţiei, încearcă şi acum să o convingă să se “întoarcă”, pe un salariu mai bun, pe o felie care i-ar plăcea ei – cum ar fi PR-ul – însă Cristina a spus pas.
Tu ce faci ca să te protejezi?
Multora le e frică să se apropie de persoane seropozitive. Cristina n-a avut niciodată probleme de genul ăsta. “Când am venit aici, nu ştiam eu ce-i aia viaţă şi moarte, eram inconştientă. Nu mi-a fost niciodată frică.” A participat însă la un training organizat de “Chance for Life”, unde un asistent medical le-a vorbit despre preveniri, le-a explicat că SIDA nu se ia printr-o simplă îmbrăţişare, sau dacă mănânci din aceeaşi farfurie cu bolnavul respectiv. “Am ridicat bariera pe care mulţi o pun între ei şi cei despre care ştiu că suferă de aşa ceva.”
Cristina îşi aminteşte de un episod amuzant la care a fost martoră la un târg de recrutare a voluntarilor. A apărut la standul lor un băiat intrigat şi revoltat că cei de la “Chance for Life” caută voluntari şi că ei nu pot face nimic să-l protejeze de boala. “N-am ştiut ce să-i răspund pentru că nu mă duc la fundaţie ferindu-mă de tineri… dar l-am întrebat ce face el să se ferească zilnic de persoanele necunoscute cu care intră în contact în RATB şi la metrou.”
Acta, non verba!
Cristina crede în tipul de voluntariat pe care îl face ea la “Chance for Life” şi pe care alte organizaţii cu beneficiari direcţi îl practică. Prin fapte, prin concret. Ea nu spune “hai să îi ajutăm pe copiii ăştia“, ci se duce şi face asta direct. “Sunt o mulţime de organizaţii în Bucureşti care se ocupă cu diverse campanii de conştientizare sau idealiste, fac câteva flyere care oricum ajung la primul coş de gunoi”.
Voluntara cu deja cinci ani vechime a participat împreună cu beneficiarii “Chance for Life” la diverse schimburi de tineret, atât în ţară – Braşov, Ploieşti, Sulina – cât şi în Anglia, Rusia, Spania. “În Rusia am vrut să luăm şi din copiii mari şi din cei mici, care aveau probleme de vorbire, autiste, comportamente autoagresive – să le dăm o şansă să meargă cu noi în schimbul de tineret, deşi nu ştiau engleza şi nu mai participaseră niciodată la o astfel de activitate – şi şapte zile! S-au comportat foarte bine, au interacţionat, erau nerăbdători, nu li s-a părut plictisitor, au simţit că şi noi am avut încredere în ei, s-au simţit tineri printre alţi tineri.”
Cristina crede că lumea poate fi schimbată câte puţin datorită voluntarilor şi că încerci, cel puţin, să schimbi mentalitatea celor de lângă tine, să-ţi faci auzit punctul de vedere. Poate cineva o să “dea mai departe”.
)
