Decalogul meu şi-al tău şi-al altui derbedeu

Acum  câteva luni am publicat pe celălalt blog al meu un decalog propriu. Dar dacă am două bloguri, de ce n-aş putea să am şi două decaloguri, două sau mai multe decizii de luat, beri de băut sau lucruri de ordonat?

  1. Fii mai răbdător cu tine şi cu ceilalţi. Dacă reuşeşti, învaţă-mă şi pe mine cum.
  2. Nu te mai învinovăţi pentru eşecul cuiva, care coincide cu o victorie de-a ta.
  3. Mulţumeşte într-o manieră mai particulară, în funcţie de persoană şi nu mai da  acelaşi mesaj la toată agenda de Paşti şi de Crăciun.
  4. Încearcă să nu-i mai judeci pe ai tăi pentru că sunt ai tăi şi dacă n-ar mai fi, n-ar fi cum e.
  5. Când eşti cam tristeţe maximă, ascultă „Someday I’ll be Saturday night” şi încearcă s-o crezi. Dacă nu merge, mănâncă Milkinis – măcar o să poţi să spui pe bune „mă fac eu mare”.
  6. Nu mai mulţumi pentru complimente. Încearcă un „ştiu”, „şi tu la fel”, „multă lume mi-a zis”, „şi nici n-am dat mult pe ea”.
  7. Ia-le pe rând. O acţiune o determină pe următoarea şi tot aşa. Nu te mai gândi cu şapte paşi înainte, ci fă cum consideri şi dup-aia te descurci tu.
  8. Când te enervează rău o persoană faţă de care nu manifeşti un minimum de interes, calmează-te imediat şi gândeşte-te că doar pentru apropiaţi ai voie să te consumi.
  9. Aminteşte-ţi în fiecare zi de o persoană dragă pe care n-ai mai văzut-o de mult.  Măcar de dragul retoricii şi telepatiei: „dar oare şi ea/el s-o gândi la mine?” şi tot o să zâmbeşti.
  10. Dacă o să vină vreodată pe bune „the day after tomorrow”, în care să îndeplineşti pe bune clasicele „de mâine mă apuc de învăţat”, „de mâine sunt ordonat”, „de mâine nu mai beau”…atunci ai o problemă.
  11. Râzi prosteşte şi comportă-te imatur cât mai des.  Seriozitatea dăunează grav sufletului.

Three good stories

From a brilliant man, that never finished college

Steve Jobs,  co-foundor of Apple and member of the board of directors of The Walt Disney Company – a good and true story teller:

„Sometimes life’s gonna hit you in the head with a brick. Don’t loose faith. I’m convinced that the only thing that kept me going is that I loved what I did. You’ve got to find what you love. Your work is gonna fill a large part of your life and the only way to do great work is to love what you do. If you haven’t found yet, keep looking. And don’t settle.”


Du-te-n Vama ta

Chiar dacă au interzis corturile pe plajă şi au construit hotelurile, Vama noastră rămâne neschimbată. Tot o să purtăm ochelari de soare (pentru că e musai să fie soare!), tot o să bem bere pe plajă, tot o să ţopăim cu tălpile goale prin nisip, tot o să avem cămăşi în carouri şi zâmbet de proastă când o să auzim valurile. O să fiu iar titirez în Expirat la patru dimineaţa şi ele or să alerge după mine. O să-l pândim pe Sorinel puţin mai târziu, cu o cafea pe care o s-o vânăm ceva timp. O să ne punem cortu’ în aceeaşi curte, dar n-o să-l vedem prea mult. O să ne prefacem că nu e nimic nasol pe lumea asta, o să mai ţopăim o tură şi o să mai construim câteva vise. O să ne sufle vântul nisipu’ din păr şi n-o să ne lase să ne aprindem ţigările. O să zicem „ne descurcăm noi la examenu’ ăla de marţi şi luăm şi licenţa şi ne întoarcem în iunie”. O să fie veselie mare. Ai să vezi. Lângă prieteni, Vama n-are cum să se schimbe.

„Te fac o salsa, te fac o ciocolată?”


Seară folk caritabilă

Vino şi tu marţi seară la Concertul Folk din „El Pimer Comandante” să-l ajuţi pe Andrei. Ştim că e criză şi că nu sunt bani, dar dacă punem mână de la mână din puţinul care există, contribuim la prelungirea vieţii unui băiat, la recăpătarea entuziasmului său pentru viaţă. Fă o faptă bună şi gândeşte-te că nu ştii când o să ai nevoie şi tu la un moment dat ca oamenii din jurul tău să te ajute să depăşeşti un moment critic.

Nu vei regreta dacă vii pentru că se prevede un concert care merită, cu oameni deosebiţi. Oameni de care mulţi n-au auzit, dar pe care după ce începi să-i asculţi, îi vei îndrăgi imediat.

Andi este unul dintre acesti oameni, care si-au petrecut fiecare secunda din viata traind-o…. Are 25 de ani, este absolvent al Politehnicii, joaca baschet de 12 ani, canta, danseaza, merge cu bicicleta, rade, glumeste, reuseste ca prin fiecare gest si vorba a lui sa alunge supararea din sufletul oricaruia, iubeste, radiaza prin intreaga lui fiinta un volum enorm de energie indeajuns sa alimenteze intregul glob, chiar si pentru o zi. El este Andi, Andrei Teodoroiu, fiu, frate, iubit, prieten. El este Andi si are cancer.

Povestea lui Andrei –  aici.

Iată două melodii  interpretate de Maria Fofircă, una dintre gazdele serii:


„Tales of Mere Existence” – Poveştile unor benzi desenate

The „Tales of Mere Existence” au început în 2002 şi sunt marca americanului Lev Yilmaz. Ele apar ca benzi desenate treptat de o mână invizibilă şi tratează diverse „probleme existenţiale”, întâmplări din viaţa autorului. Tonul calm şi jemanfişist al autorului,  stilul direct şi simplu al povestirii  împreună cu animaţia dau un farmec aparte unor probleme/ dileme de care ne-am lovit mulţi dintre noi, la un moment dat în viaţa asta.

Lui Lev i-a venit ideea benzilor  din filmul “The Mystery Of Picasso” (1956), care arăta într-un mod asemănător crearea picturilor lui Picasso. Întregul produs îi aparţine lui Yilmaz. El scrie, desenează, filmează, editează şi interpretează „Tales of Mere Existence” şi o face foarte bine şi totodată atât de simplu.

Lev Yilmaz a publicat povestirile  şi îndouă  volume apărute în 2003 şi 2004.

Iată două dintre preferatele mele:


O voluntară care face diferenţa

„Indiferent cât de ocupată sunt, mereu îmi fac timp pentru tinerii mei prieteni. Ei nu acceptă scuze de genul „am muncit” sau „am fost în sesiune”, deoarece este un semn de trădare. În nici un caz nu îmi doresc asta. Pentru ei lucrez şi îmi răpesc uneori din timpul liber, pentru ei îi mai cert, când este cazul. Important este că o fac cu pasiune, că nu am simţit niciodată că ofer prea mult, ci doar că, dacă vreau să iasă ceva bine, trebuie să îmi aduc contribuţia. Pe cât de mică, sunt sigură că ei o observă. Este un sentiment nou şi minunat să simt că cineva are nevoie de mine. Să simt că şi eu contez la un nivel mai înalt, că şi eu pot face CEVA.”

Timp liber şi o fundaţie

Sunt doar câteva dintre gândurile ei de acum trei ani, înghesuite într-un word şi păstrate cu grijă până astăzi. Cristina Niculae este voluntară de cinci ani pentru Fundaţia „Chance for Life”, care se ocupă de copii seropozitivi şi autişti. 16 ani, demisolul liceului „Gh. Şincai”, o agendă şi o listă cu ONG-uri la sfârşitul ei. Spre deosebire de majoritatea liceenilor, care se plâng că au prea puţin timp liber să stea prin baruri, cafenele şi parcuri, ei i s-a părut că are prea mult timp pe mână. Pe lângă asta, îi plăceau mult copiii şi după câteva cercetări, a aflat că “Chance for Life” era singura organizaţie care îi permitea contactul direct cu ei şi implicarea în activităţile lor.

Fundaţia are sub egidă trei proiecte: „Speranţă pentru azi”, în cadrul căruia voluntarii lucrează cu tinerii seropozitivi dintr-un centru de plasament din Vidra, cu vârste între 18 şi 23 de ani. Din 15, opt merg zilnic la şcoală în Bucureşti, iar ceilalţi şapte sunt autişti şi imobilizaţi la pat. Un al doilea proiect este „Bursa Chance for Life”, cu sediul în Bucureşti, la care au acces copii inteligenţi, proveniţi din medii defavorizate şi cu risc de excluziune socială. „Acei copii sunt foarte drăguţi şi ne este mult mai uşor să lucrăm cu ei, dar provocarea cea mai mare este la „Speranţă pentru azi”, unde chiar sunt tineri cu probleme”. Al treilea proiect este desfăşurat la Sulina şi îl imită pe cel din capitală: se ocupă de copiii cu potenţial, dar fără şanse. „Dacă te naşti în Sulina, eşti deja exclus din punct de vedere geografic”.

Teamă şi paşi mărunţi spre afecţiune

La început s-a speriat. Îşi imagina că acei copii din centru sunt doar orfani, dar aveau probleme de vorbire şi arătau „ciudat”. Mergea de două ori pe săptămână la Vidra şi avea în responsabilitate un copil, pe care-l ajuta să facă ergoterapie (metodă de tratament a unor boli psihice în care munca depusă de bolnav constituie factorul activ al vindecării.), de la bază: “i-am învăţat activităţile fiziologice, să ceară apă, mâncare, la toaletă şi apoi am continuat cu exerciţii de verbalizare, îmbrăcate în tehnici distractive”. Împreună cu două voluntare – una din Olanda şi una din Germania – organiza diferite activităţi educative şi interactive pentru copii, cum ar fi plimbări prin oraş, pe la teatre, muzee, filme. „Îmbinam utilul cu plăcutul.”

“Copiii dintr-un centru de plasament nu sunt deschişi de prima oară, în ciuda aşteptărilor multor oameni”, ne-a mărturisit Cristina. Din cauză că de-a lungul timpului au fost dezamăgiţi, abandonaţi, multe persoane au venit şi au plecat uşor din vieţile lor – fie că este vorba despre asistenţi sociali, voluntari sau oameni care vin la fundaţie doar să le lase un cadou – ei şi-au dezvoltat un mecanism de apărare prin care “nu lasă aşa uşor pe oricine să ajungă în sufletele lor, nu sunt aşa deschişi. Dar dacă au văzut că am venit prima oară şi a doua şi a treia oară, din plăcere şi nu din obligaţie, nu pentru că aşa scria într-un contract, s-au ataşat de mine.”

După o perioadă, tinerii au început să vină la Bucureşti şi să participe la un alt proiect marca “Chance for Life” – “Atelierul Viitorului” – unde, în funcţie de perioada din an, cum ar fi cele din apropierea unor sărbători precum Crăciunul, Paştele, realizează obiecte hand-made pentru diverse târguri şi expoziţii.

“Trebuia să găsim o activitate concretă, zilnică şi permanentă care să-i dezvolte atât psihic, cât şi la nivel social: intrarea în reflex a unui program, însuşirea unor noţiuni precum responsabilitatea, colegialitatea, manierele, dar în egală măsură şi dezvoltarea abilităţilor motrice: lucrul, vorbitul. Ne-am gândit că într-un atelier de creaţie vom reuşi să le integrăm pe toate.” Au ajuns să aibă un atelier protejat şi acreditat, în care Cristina e acolo să-i îndrume şi să-i ajute, împreună cu ceilalţi voluntari.

Decizii şi iar decizii…

Ea recunoaşte că au existat momente în care şi-a pierdut răbdarea şi a vrut să renunţe. Era ca un paradox. Motivul care o transformase iniţial într-o voluntară – timpul liber – în prima sesiune de la SNSPA devenise deja un impediment. “Nu mai aveam timp din primul an de facultate, neglijam multe aspecte din viaţa mea şi petreceam prea mult timp la fundaţie.” Dar copiii de acolo n-au lăsat-o să plece. “Nu poţi să te rupi de tot de ei, te sună, te caută, ai făcut parte din viaţa lor atâta timp, nu vrei să-i abandonezi din nou. Am început să am responsabilităţi, păstram legătura cu voluntarii, organizam evenimente, campanii, cum ar fi cea pentru redirecţionarea celor 2%, proiecte cu o continuitate de până la şase luni, trebuie să mai pleci undeva, să scrii un raport… nu le poţi abandona, când ştii că ţi s-au aprobat, că tu le-ai scris… sunt mulţi factori care te împiedică să pleci.”

După aproape trei ani de voluntariat, Cristina a acceptat să devină angajată part-time a fundaţiei. “Acum, privind în urmă, nu pot să spun că a fost o greşeală, dar nu m-am simţit confortabil”. Ca angajată, n-a mai avut libertatea de a face doar ce alegea ea sau când alegea ea. Nu mai lucra efectiv cu copiii, avea multe rapoarte de completat, deconturi de semnat. “Nu-mi plăcea, dar eram angajată, trebuia să fac asta”.

Existau şi anumite probleme de comunicare în echipă. “E important să simţi că toţi trag spre aceeaşi cauză.” Astfel, la scurt timp a decis că cel mai bine ar fi să revină la munca ei de voluntară, să facă ce-i place ei, nu secretariat. Irina, directorul executiv al fundaţiei, încearcă şi acum să o convingă să se “întoarcă”, pe un salariu mai bun, pe o felie care i-ar plăcea ei – cum ar fi PR-ul – însă Cristina a spus pas.

Tu ce faci ca să te protejezi?

Multora le e frică să se apropie de persoane seropozitive. Cristina n-a avut niciodată probleme de genul ăsta. “Când am venit aici, nu ştiam eu ce-i aia viaţă şi moarte, eram inconştientă. Nu mi-a fost niciodată frică.” A participat însă la un training organizat de “Chance for Life”, unde un asistent medical le-a vorbit despre preveniri, le-a explicat că SIDA nu se ia printr-o simplă îmbrăţişare, sau dacă mănânci din aceeaşi farfurie cu bolnavul respectiv. “Am ridicat bariera pe care mulţi o pun între ei şi cei despre care ştiu că suferă de aşa ceva.”

Cristina îşi aminteşte de un episod amuzant la care a fost martoră la un târg de recrutare a voluntarilor. A apărut la standul lor un băiat intrigat şi revoltat că cei de la “Chance for Life” caută voluntari şi că ei nu pot face nimic să-l protejeze de boala. “N-am ştiut ce să-i răspund pentru că nu mă duc la fundaţie ferindu-mă de tineri… dar l-am întrebat ce face el să se ferească zilnic de persoanele necunoscute cu care intră în contact în RATB şi la metrou.”

Acta, non verba!

Cristina crede în tipul de voluntariat pe care îl face ea la “Chance for Life” şi pe care alte organizaţii cu beneficiari direcţi îl practică. Prin fapte, prin concret. Ea nu spune “hai să îi ajutăm pe copiii ăştia“, ci se duce şi face asta direct. “Sunt o mulţime de organizaţii în Bucureşti care se ocupă cu diverse campanii de conştientizare sau idealiste, fac câteva flyere care oricum ajung la primul coş de gunoi”.

Voluntara cu deja cinci ani vechime a participat împreună cu beneficiarii “Chance for Life” la diverse schimburi de tineret, atât în ţară – Braşov, Ploieşti, Sulina – cât şi în Anglia, Rusia, Spania. “În Rusia am vrut să luăm şi din copiii mari şi din cei mici, care aveau probleme de vorbire, autiste, comportamente autoagresive – să le dăm o şansă să meargă cu noi în schimbul de tineret, deşi nu ştiau engleza şi nu mai participaseră niciodată la o astfel de activitate – şi şapte zile! S-au comportat foarte bine, au interacţionat, erau nerăbdători, nu li s-a părut plictisitor, au simţit că şi noi am avut încredere în ei, s-au simţit tineri printre alţi tineri.”

Cristina crede că lumea poate fi schimbată câte puţin datorită voluntarilor şi că încerci, cel puţin, să schimbi mentalitatea celor de lângă tine, să-ţi faci auzit punctul de vedere. Poate cineva o să “dea mai departe”.


David Sedaris – What I learned

Habar n-ai ce o să faci după absolvire? Nu te impacienta, nici el nu ştia când a terminat Princeton, numai că acum e citit şi ascultat de mulţi mulţi oameni. Oare „unde o să fim noi peste 5 ani”? :))

Iată un fragment haios care să vă convingă că merită ascultat:

Cu ce se întoarce David Sedaris acasă, după absolvire? – „Four years of dirty laundry and his life ahead of him.  What are you going to do now? My parents asked. I said: „Well, i was thinking of washing some of these underpants.” That took six months. Then I moved on to the shirts.

Now what? My parents asked. And when I told them I didn’t know, they lost that little pacience that had left. (…) My mother stopped talking about my potential and she and my dad bought themselves a brown and white puppy. „Aren’t you the smartest dog in the world?” They’d ask.”

David Sedaris – What I  learned